Clima
Teritoriul administrativ al comunei Apold este situat în apropierea paralelei de 46°, (46°07 latitudine nordică), ceea ce-l încadrează în zona tipică a climei temperate, cu caracteristici moderate, specifice zonei de dealuri cu păduri şi a culoarelor.

Înclinarea şi expoziţia pantelor, adâncimea şi lărgimea văilor, diferenţele locale de altitudine sunt principalii factori microgeografici (microgeomorfologici) care conduc spre diferenţieri locale microclimatice. Aceste diferenţieri sunt şi rezultatul influenţelor climatice în regiunile naturale învecinate.

Regimul temperaturii aerului se caracterizează prin valori medii anuale în jur de 8-9°C. Limita nordică a izotermei de 9°C corespunde aproape în totalitate cu delimitarea nordică a teritoriului comunei Apold. Circulaţia (canalizarea) maselor de aer dinspre vest pe culoarul Târnavei Mari, o adevărată cale de pătrundere spre centrul Depresiunii Transilvaniei, explică valorile ridicate ale temperaturii aerului, valori de +8,2°C media anuală înregistrată la Sighişoara.
Urmărind mersul anual al temperaturilor medii lunare, se constată că în sectorul de podiş, luna cea mai rece este ianuarie, iar luna cea mai caldă este iulie.

Valorile medii înregistrate în luna ianuarie sunt în jurul valorii de -3°C şi -5°C (Sighişoara -4,3°C), iar valorile medii ale lunii iulie sunt între +18°C şi +20°C (Sighişoara +18,7°C).

Media temperaturilor în funcţie de anotimp are primăvara valori între +7°C şi +9°C, datorate invaziilor maselor calde dinspre vest.

Vara, media anotimpuală se încadrează între +16°C şi -9°C (Sighişoara +18,7°C). Toamna, temperaturile aerului scad, înregistrându-se o medie de +7°C şi +10°C. Iarna are valorile cele mai scăzute – 3°C şi – 6°C. Cele mai mari creşteri de temperatură de la o lună la alta se produc între lunile martie şi aprilie. Temperatura maximă absolută a fost de 38,1°C (înregistrată în 7 august 1946 la Sighişoara), iar temperatura minimă a fost de -31,4°C (înregistrată tot la Sighişoara în data de 13 ianuarie 1943).
Aceste valori sunt deosebit de importante deoarece ele precizează limitele de oscilaţie termică de pe teritoriul studiat. Numărul anual al zilelor cu îngheţ este, în medie, de 110-130 zile. Numărul zilelor de vară oscilează între 65-90 zile.
După cum se ştie, pentru agricultură şi silvicultură o mare însemnătate practică au alte caracteristici ale regimului termic, cum sunt datele medii de trecere ale temperaturilor medii zilnice prin anumite praguri; durata intervalului cu anumite temperaturi medii zilnice, sumele temperaturilor medii zilnice care depăşesc anumite valori; frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice etc.

În strânsă dependenţă de aceşti indicatori termici sunt diversele caracteristici fenologice ale vegetaţiei agricole şi forestiere. Toţi aceşti indici termici în repartiţia lor teritorială indică un regim călduros care favorizează culturile termofile (inclusiv viţa de vie) şi o serie de culturi agricole cu exigenţe termice mai moderate (grâu, orz, legume) sau mai reduse (cartof, ovăz) şi diverse specii forestiere de foioase termice moderate (gorun, carpen etc) sau scăzute (fagul etc).
Regimul precipitaţiilor atmosferice în aria de podiş (Podişul Vânători) aflată în imediata apropiere a sectorului de culoar al Târnavei Mari, cu interferenţe directe prin intermediul culoarului Şaeşului, beneficiază de un climat temperat moderat.

Cantităţile medii anuale de precipitaţii au valori de cca. 700 mm. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Media de vară oscilează între 80-110 mm. La polul opus al precipitaţiilor se află iarna, media fiind marcată prin valori cuprinse între 20-50 mm.

Cele mai uniforme cantităţi de precipitaţii cad în timpul toamnei, când mediile lunare sunt limitate între 40-60 mm.

Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 ore au fost de 67,5 mm (înregistrate în 11 septembrie 1946 la Sighişoara). Frecvenţa zilelor cu precipitaţii este de 110-130 zile. Data medie a căderii primei ninsori este în jur de 30 noiembrie, iar data medie a căderii ultimei ninsori este cuprinsă între 20 martie şi 1 aprilie. În consecinţă, numărul mediu de zile cu ninsoare este de 20-30 zile. Stratul de zăpadă se menţine 60-80 zile. Dintre elementele regimului higrometric este foarte importantă umezeala relativă care influenţează transpiraţia vegetaţiei, evaporaţia apei din sol şi de pe vegetaţie, procesele radiative, procesul de formare a norilor etc.

Umezeala relativă medie anuală înregistrează 45% iarna şi 5-10% vara. Amplitudinea variaţiei anuale a umidităţii relative are valori scăzute între 10-15%. În mersul anual se constată un minim în luna aprilie şi unul în luna iulie, maximul principal în luna decembrie şi secundar în iunie când creşte frecvenţa zilelor cu ploaie.

Nebulozitatea medie anuală este de aproape 6, iar în iulie se înregistrează 5-7. Numărul mediu anual al zilelor cu cer senin este de peste 100 zile, iar cel de zile acoperite de 120-140 zile.
Regimul vânturilor marchează, în general, o predominare a vânturilor de vest (NV,V,SV).

Zidul Carpaţilor reprezintă o barieră faţă de vânturile anticiclonale reci dinspre est (Crivăţul). Se resimt curenţi locali dinspre Munţii Harghitei. O pronunţată acţiune de canalizare a vânturilor, atât a celor dinspre est, cât şi cele dinspre vest exercită culoarul Târnavei Mari, unde roza vânturilor marchează o accentuată concentrare a frecvenţei pe direcţia E-V, cu care concordă şi orientarea acestui culoar.

Viteza vântului este determinată de direcţia principală de bătaie a acestuia şi de condiţiile locale de adăpostire aerodinamică. Viteza vântului este determinată de 2,3 m/s (din sectorul NV în Sighişoara). Cele mai frecvente vânturi cu viteze ridicate apar în luna februarie şi ţin, cu intermitenţe, până la sfârşitul verii. Vitezele mai scăzute sunt caracteristice toamnei şi începutului iernii, cu valori de 0,6-0,8 m/s.
În concluzie, se poate spune că faţă de tiparul climatic general, temperat moderat, caracteristicile reliefului (altitudine, pantă, expoziţie, morfologie), ale vegetaţiei (formaţiuni erbacee sau forestiere) şi, în subsidiar, hidrografia şi intervenţia omului au permis identificarea a următoarelor categorii de topoclimate: de vale largă, de versant, de defileu, de platou, forestiere.
Topoclimatele de versant sunt definite şi controlate de expoziţia şi gradul de înclinare al suprafeţelor suport. În cadrul lor predomină versanţii cu înclinări medii de 20-30% şi expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică.

Aspectele care definesc multitudinea topoclimatelor de versant se vor reflecta direct asupra componenţei şi densităţii covorului vegetal, şi în special, în modul de organizare antropică a acestor suprafeţe. Topoclimatele de vale largă, răspândite la nivelul culoarului Târnavei Mari, se definesc prin prezenţa suprafeţelor plane sau cvasiplane şi prin influenţele microclimatice induse de vecinătatea cursului de apă principal: creşterea umidităţii aerului şi solului, creşterea contrastelor termice şi apariţia mai frecventă a cetii.

Topoclimatele de defileu sunt reprezentate prin îngustarea de la Şaeş – Sighişoara şi reprezintă o categorie interferentă între topoclimatele de vale largă şi cel de vale îngustă. Topoclimatul de platou caracterizat prin valori relativ ridicate ale insolaţiei, prezenţa unui covor vegetal erbaceu şi a unor suprafeţe cvasiplane sau cu mici accidente de relief.
Vegetaţia componentă marcantă a oricărui topoclimat, în cazul celor forestiere, este determinantă pentru caracteristicile acestora. Se remarcă prin insolaţie şi iluminare reduse şi, implicit, un regim termic moderat, temporizarea optimă a absorbţiei apei din precipitaţii de sol, o anumită omogenitate şi caracterul remanent al stratului de zăpadă, raporturi chimice şi dinamice favorabile ale componentelor aerului atmosferic.

 

Apele
Apa, componentă esenţială a mediului, este reprezentată în cadrul comunei Apold prin reţeaua de râuri care străbate teritoriul şi prin care apele freatice şi de adâncime cantonate în depozitele moi ale terenurilor sedimentare neogene.

Geneza şi evoluţia componentelor hidrogeografice stau sub incidenţa elementelor cu rol în hidrogeneză: clima, relieful, roca, solul, vegetaţia, şi, mai nou, factorul antropic.

Apele subterane sunt cantonate în depozitele mio-pliocene şi cuaternare. Stratul acvifer este bine reprezentat la nivelul luncii râului Şaeş şi pătrunde adânc pe văile afluenţilor (Valea Zmeurei, Vulcanul, Valea Lenoheş etc). Debitul şi calitatea lor sunt condiţionate de compoziţia granulometrică a depozitelor. Adâncimea obişnuită a apelor freatice din lunci este de 1-5 m, dar este influenţată de nivelul apei din râuri. Apele freatice constituie principala sursă de alimentare cu apă potabilă.
Apele de adâncime, răspândite sub nivelul schimbului activ, slab influenţate de apele superficiale, dependente în mică măsură de condiţiile climatice, iar din punct de vedere morfologic fiind ape de stratificaţie (sub presiune hidrostatică), cu orizonturi frecvent mineralizate, fiind legate de depozitele sedimentare neogene În general, apele de adâncime sunt puţin exploatate şi au grad mare de mineralizare.

Reţeaua de ape curgătoare este tributară râului Târnava Mare. Toate pâraiele, văile sunt colectate de râul Şaeş, principalul colector din cadrul teritoriul comunei Apold.

Râul Şaeş are o lungime de 32 km şi străbate comuna din punctul cel mai sud-estic până la ieşire, în zona de nord-vest.

Bazinul râului Şaeş, cu o suprafaţă de 122 km pătrați, se identifică aproximativ cu suprafaţa administrativă a comunei Apold. Cursul râului Şaeş are traiectorii confuze: de la izvoare are o traiectorie dreaptă spre nord, apoi în dreptul localităţii Daia, coteşte brusc spre vest.

La Apold se creează un mic defileu în formă de „S”, iar apoi sub forma unui arc de cerc se îndreaptă spre nord unde în zona oraşului Sighişoara se varsă în Târnava Mare. Elementele de detaliu ale reţelei hidrografice specifice teritoriului comunal sunt toate afluenţi ai Şaeşului. Aceste cursuri au 3-4 km lungime maximă, regimuri hidrice marcate de maxime de primăvară. Toate aceste ape curgătoare fac parte din grupa râurilor autohtone, ape curgătoare mici, scurte şi cu regim de scurgere semipermanentă şi chiar temporală.

Vegetaţia
Este condiţionată de o serie de factori  fizico-geografici îndeosebi, dar în mare măsură şi umani. Vegetaţia, în cadrul teritoriului comunei Apold se încadrează în regiunea holarctică, subregiunea euroasiatică siberiana, domeniul central european.

Pe întreg teritoriul studiat se întâlneşte vegetaţie caracteristică pentru dealuri şi podişuri, subzona pădurilor mixte, de gorun şi fag. Zona pădurilor amestecate de gorun (Quercus petraea) şi fag (Fagus silvatica) este situată în partea nord-estică a Podişului Hârtibaciului. Aici este caracteristică alternanţa pădurilor de gorun şi fag pure. Pădurile de gorun sunt localizate, de regulă, pe versanţii sudici şi vestici, precum şi pe culmile plane, adică pe terenurile care, în general, sunt mai însorite (mai luminate, mai încălzite, cu amplitudini termice mai mari) şi mai uscate.

În unele situaţii de trecere se formează şi păduri amestecate de gorun şi fag, sau de gorun, fag şi alte specii de foioase. Pădurile de fag s-au dezvoltat pe versanţii nordici şi estici, pe porţiuni inferioare (mai umbrite) ale versanţilor sudic şi vestic, în fundul vâlcelelor, pe culmile înalte de peste 600 m, în general în locuri cu microclimat mai răcoros şi mai umed, corespunzător temperamentului de umbră al fagului. Se observă o tendinţă pronunţată de substituire a gorunului cu fag, care aici este un element invadat, pătruns în subzona gorunului dinspre subzona fagului din cadrul Subcarpaţilor Odorheiului şi Munţii Harghitei.

Se găsesc zone de deal în care gorunul, dar şi fagul, se asociază cu stejar (Quercus robur), carpen (Carpinus betulus), tei (Tilia), paltin (Acer pseudoplatanus), frasin (Fraxinus excelsior), ulm (Ulmus campestris) şi alte esenţe tari de foioase. Dintre acestea, mai importante ca proporţie de participare, sunt stejarul pedunculat şi carpenul.

Pădurile de fag sau cele în care predomină fagul sunt păduri umbroase, alcătuite de obicei din stratul arborilor şi stratul inferior (de la sol).

Stratul de arbuşti lipseşte sau este slab reprezentat în luminişuri. Stratul de arbori este reprezentat aproape exclusiv de fag, sau în amestec cu gorun, paltin (Acer pseudoplatanus), cireş păsăresc (Cerasus avium), tei (Tilia cordaîa, Tilia platyphyllos), ulm (Ulmus foliacea), frasin (Fraxinus excelsior) etc.

Producţia de masă lemnoasă variază de la producţii de 300 m3/ha la 100 ani (producţie considerată slabă) la valori de 500-600 m3/ha la 100 ani.

Printre puţinele specii de arbuşti întâlnite în făgete sunt vornicerul (Evonymus europaea), socul roşu (Sambucus racemosa), caprifoiul (Lonicera xylosteum), alunul (Corylus avellana), lemnul câinesc (Ligusîrum vulgare) etc.

Stratul inferior, al ierburilor şi al subarbuştilor, este de obicei bine dezvoltat şi reprezentat de specii acidofile şi plante de mull.
Pădurile de amestec nu sunt atât umbroase ca cele de fag. Totuşi, stratul de arbuşti este slab dezvoltat. Se întâlnesc alunul, lemnul râios, sângerul, socul etc. Printre plantele agăţătoare se găseşte iedera. Stratul inferior al acestor păduri este format din aceleaşi grupe ecologice de plante ca şi în făgete: flora de mull, flora acidofilă şi flora de graminee. Muşchii sunt rari. Producţia de masă lemnoasă a acestor tipuri de păduri este redusă (250-300 m3/ha la 100 ani).
Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin pajişti de păiuşcă (Agrostis tenuis). Alături de aceasta se găsesc păiuşurile (Fesîuca sulcata, Festuca pseudovina, Festuca valesiaca), bărboasa (Batriochloa ischaemum), tătăneasă (Symphytum cordatum), urzică moartă (Lamium galeobdolon), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), vinariţă (Asperula odorata), sugar (Salvîa glutinosa) etc.

În zona de luncă, pe lângă râul Şaeş, ca urmare a unor condiţii ecologice diferite, datorate inundaţiilor periodice, nivelului ridicat al apelor freatice, şi a umidităţii mai mare a aerului sunt întâlnite specii specifice acestor areale: salcia (Salix alba, Salix purpurea), arini (Alnus incana), plopi (Populus alba) etc, fâneţe mezo sau higrofile, stuful (Phragmites communis), papura (Tripha), podbalul (Petasites albuş), coada-calului (Equisetum maximum) şi rogozul (Carex).

Fauna

Din punct de vedere zoogeografic, ca şi fitogeografic, teritoriul localităţii Apold se încadrează în provincia dacică (central-europeană). Etajul faunei de deal şi podiş este reprezentat, în principal prin biotopurile pădurilor şi ale domeniului forestier stepizat în care se întâlnesc: iepurele (Lepus europacus), căprioara (Capreolus capreolus), veveriţa, nevăstuica (Mustela nivalis), pârşul (Glis glis), şoarecele gulerat (Apodemus tauricus), orbetele sau căţelul pământului (Spalax leucodon transsylvanical) etc.

Dintre păsări, ciocănitoarea (Dryobates major), gaiţa (Garrulus glandaris), gaia (Milvus milvus), pupăza (Upupepops), turturica (Streptopelia turtur), porumbelul gulerat (Columba palumbus), cinteza (Fringilla montifringilla), grangurele (Oriolus oriolus), cucul (Cuculus canorus) etc.

Biotopul apelor curgătoare specifice zonei de podiş cuprinde diverse specii de peşti, printre care scobarul (Chondrostoma nasus) este specia dominantă alături de clean (Leuciscus squaluis), mreana (Barbus barbus), obleţul (Alburnus alburnus), boarţa (Rhodeus sericeus amarus), porcuşorul de nisip (Gobio kessleri), apoi raci (Astacus), moluşte şi alte nevertebrate. Asociaţiile faunistice şi vegetale trăiesc în strânsă interdependenţă.

Solurile

Solul,este formaţiunea naturală cea mai recentă de la suprafaţa litosferei şi reprezintă expresia interacţiunii dintre celelalte componente ale complexului landşaftic (în special, roca, clima şi vegetaţia ca principali factori pedogenetici), joacă un rol economico-geografic major, care rezidă în funcţiunea sa ca factor ecologic de bază pentru vegetaţia agricolă şi forestieră, respectiv, ca mijloc de bază în producţia agricolă şi forestieră.

Solul este reprezentat printr-o succesiune de straturi (orizonturi), care s-au format şi se formează permanent prin transformarea rocilor şi materialelor organice, sub acţiunea conjugată a factorilor chimici, fizici şi biologici, în zona de contact a atmosferei cu litosfera. Solul se extinde pe verticală de la suprafaţa uscatului şi până la roca dură sau materialul parental, putând varia de la câţiva centimetri până la mai mulţi metri.
Podişul Hârtibaciului are o fizionomie edafică împestriţată rezultată din alternanţa câtorva tipuri de soluri zonale şi intrazonale. Astfel, pe fondul general al solurilor zonale, predominante, reprezentate prin soluri brune de pădure tipice şi podzolite, inclusiv podzoluri secundare şi care corespund condiţiilor pedogenetice generale din aceste teritoriu se intercalează, în arii mai mult sau mai puţin continue şi în proporţii subordonate, tipuri de soluri intrazonale reprezentate prin pseudorendzine, soluri negre, de fâneaţă umedă, soluri aluviale, etc.

Calitativ, se remarcă şi printr-o fertilitate mai ridicată solurile brune de pădure tipice, iar dintre cele intrazonale pseudorendzinele, solurile negre de fâneaţă umedă şi solurile aluviale. Solurile zonale sunt reprezentate prin soluri brune de pădure tipice şi podzolite, şi prin podzoluri secundare, cu alte cuvinte, prin seria genetică a podzolirii secundare.
Solurile brune de pădure tipice şi podzolite (în diferite grade)  reprezintă formaţiunile edafice predominante şi cele mai caracteristice pentru Podişul Hârtibaciului. Ele exprimă în modul cel mai reprezentativ acţiunea legii zonalităţii geografice a solurilor din aria acestui podiş, fiind legate genetic de o zonă hipsografică deluroasă (600-800 m altitudine), destul de umedă (600 -700 m precipitaţii anuale) şi cu păduri de foioase (gorun, etc).

Solurile brune de pădure tipice, ca şi cele slab podzolite (degradate textural), sunt legate genetic de substrate litologice bogate în argilă şi carbonat de calciu, fiind formate mai ales în cuprinsul faciesurilor argilo-marnoase, în faciesul grezos aceste soluri se întâlnesc excepţional, numai acolo unde frecvenţa alternanţelor de şisturi argilo-marnoase cu gresii este mai mare.

Solurile brune de pădure podzolite în diferite grade sunt formate pe substrate litologice alcătuite predominant din gresii şi nisipuri semiconsolidate ponţiene şi sarmaţiene, precum şi pe luturi de terasă. Nisipurile şi gresiile dezagregate fiind uşor permeabile, sunt repede decalcarizate de către apa de infiltraţie.

Prin pierderea carbonatului de calciu din liantul gresiilor şi nisipurilor, debazificarea complexului argilo-humic nu mai poate fi împiedicată şi solul evoluează astfel uşor şi repede în direcţia podzolirii de degradare.

În general, solurile brune de pădure au un profil slab diferenţiat, cel mai puţin diferenţiat la varietăţile tipice, colorat brun sau brun-gălbui, cu nuanţe mai închise în orizontul superior din cauza prezenţei humusului.
Descompunerea litierei de pădure este asigurată de ciuperci şi mai rar de bacterii, cu formare de acizi humici şi mai puţin fulvici. Alterarea mineralelor este înaintată, dar nu violentă, cu formare de argilă prin eliberarea în cantităţi limitate a silicei şi a oxizilor de fier, parţiali levigaţi în următorul orizont, parţiali rămaşi la suprafaţă, dar mascaţi aici de cantitatea mare de humus.

Aceste soluri se caracterizează printr-o fertilitate destul de ridicată ,mai ales varietăţile tipice şi, în condiţiile unei umeziri suficiente (care, de altfel e caracteristică pentru zona lor) pot da recolte satisfăcătoare la diferite culturi  cerealiere, tehnice, legumicole, furajere, pomicole şi chiar viticole.
Podzolurile secundare, reprezentând un stadiu mai avansat de podzolire (degradare texturală) a solurilor brune de pădure, sunt răspândite în arii discontinue, în asociere cu solurile brune de pădure tipice şi podzolite, pe întreg cuprinsul Podişului Hârtibaciului.

Genetic ele sunt legate de condiţii climatice şi biotice asemănătoare cu cele ale solurilor brune de pădure, însă de un relief mai atenuat orizontal sau puţin înclinat, cu drenaj extern slab şi de substraturi litologice puternic alterate, reprezentate aici mai ales prin faciesuri nisipo-gresoase (dezagregate, decalcarizate de apa de infiltraţie) şi luturi de terasă.

Din această cauză ele sunt mai frecvente în jumătatea nord-vestică a podişului, între Hârtibaci şi Târnava Mare, unde sunt larg dezvoltate depozitele de nisipuri şi gresii ponţiene precum şi depozitele loessoide din terasele largi ale Târnavei Mari.

Podzolurile secundare au proprietăţi fizice defavorabile, lipsă de structură, aeraţie slabă, stagnarea apei, precum şi o rezervă redusă de substanţe nutritive, de aceea, pentru ridicarea fertilităţii lor este necesară aplicarea îngrăşămintelor, în special organice.
Solurile intrazonale sunt reprezentate în principal prin pseudorendzine, soluri negre de fâneaţă umedă şi soluri aluviale.

Pseudorendzinele, aparţin clasei moli solurilor. Sunt formate pe substrate litologice bogate în carbonat de calciu, marne, argile marnoase, sunt cele mai răspândite soluri intrazonale din Podişul Hârtibaciului, ocupând suprafeţe considerabile mai ales în zona depozitelor sarmaţiene (cu vaste aflorimente de marne şi argile marnoase) din partea sud-estică a podişului.

Locul lor predilect sunt versanţii, cu înclinări moderate (treimea lor superioară) cu izvoare de coastă şi microrelief de alunecări. De altfel, referindu-ne la acest din urmă aspect, atât de întâlnit în zona localităţii Şaeş, trebuie să menţionăm că cele mai ample fenomene cu alunecări de teren se întâlnesc pe soluri de tip pseudorendzine.

Substratul argilos fiind cel care favorizează, la anumite umidităţi, glisarea materialului pe pante, uneori aceste procese capătă o mare amploare, cu dislocări de zeci de hectare cu livezi, drumuri sau perimetre construite.

Pseudorendzinele, deşi formate în arealul unde de regulă procesele pedogenetice, sunt orientate în direcţia lesivării, debazeificării, acidifierii şi podzolirii, datorită materialului parental, reprezentat de argile, manifestarea unor asemenea fenomene este mult încetinită.

Humificarea este activă şi cantitativ humusul este bine reprezentat, fiind alcătuit din acizi humici saturaţi în calciu, contribuind astfel şi la o bună structurare a solului. Formarea şi păstrarea unei cantităţi mari de humus se datorează prezenţei coloizilor de argilă în cantitate mare în sol.
Solurile negre de fâneaţă umedă (soluri pseudorendzinice de fâneaţă), foarte caracteristice pentru întreg Podişul Târnavelor, apar de obicei în complex cu pseudorendzinele, ca urmare a identităţii condiţiilor de solificare şi se întâlnesc insular, sub formă de petece în special în partea inferioară şi mijlocie a versanţilor sau în porţiunile concave ale acestora acolo unde apar izvoare.

Structura solurilor negre de fâneaţă umedă este slab dezvoltată, friabilă, rolul de liant jucându-l nu atât calciul, cât aluminiul şi fierul. Humusul este prezent într-o cantitate mare.

Solurile aluviale sunt răspândite în luncile principalelor ape curgătoare care udă Podişul Hârtibaciului, precum şi în luncile, deşi mai înguste totuşi destul de dezvoltate, ale unor afluenţi ai acestora.

Ele prezintă diferite grade de solificare, începând de la aluviunile recente, nesolificate, din albiile minore şi din zonele cu inundaţii foarte frecvente din albiile majore, până la solurile aluviale de înţelenire cu o anumită conturare a procesului de solificare situate în zonele supuse mai rar inundaţiilor, şi până la solurile aluviale de tranziţie spre diferite tipuri.

Solificarea, în cazul solurilor de luncă, s-a putut manifesta doar atunci când procesul aluvionarii a stagnat, orice aport ulterior de material însemnând practic un nou ciclu de sedimentare.

Profilul solurilor de luncă păstrează, în general, caracterul stratificaţiei, a aluviunilor pe seama cărora s-a format. Bioacumularea şi implicit consolidarea primului orizont s-a realizat printr-un aport aluvionar îndelungat, de vârstă milenară.